Exclusiv Gică Popescu: „A fi căpitanul Barcelonei e cel mai bun lucru ce mi s-a întâmplat în carieră“
0Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, fostul mare fotbalist Gheorghe Popescu a depănat amintirile sale speciale legate de marile echipe pentru care a jucat, dar și privind superstarurile mondiale cu care a avut strânse relații de prietenie.
Gheorghe Popescu (57 de ani) ne-a primit în biroul său elegant de la Guvern, acolo unde este consilier onorific la Cancelaria Prim-Ministrului și unde lucrează din ianuarie 2018, ocupându-se de promovarea programelor de sport și susținerea proiectelor de dezvoltare a structurilor sportive. Aici, obiectele legate de cariera sa la vârf sunt omniprezente, de la tricourile echipei naționale și pozele înrămate până la sutele de fotografii de pe masă, fotografii pe care dă autografe oaspeților care doresc să plece cu o amintire specială.
Gheorghe Popescu a rămas același om elegant și cu fraze bine articulate și în afara terenului. A dovedit-o și pe parcursul celor câteva zeci de minute în care a vorbit despre cariera sa și oamenii excepționali pe care i-a cunoscut.
Desemnat de șase ori cel mai bun fotbalist al României, Gheorghe Popescu a strâns 115 selecții la națională, pentru care a marcat 15 goluri. A jucat pentru echipe mari precum PSV Eindhoven, Tottenham Hotspur, FC Barcelona și Galatasaray Istanbul. La Barcelona a fost numit căpitan după doar un an, un record fără precedent. Spre comparație, Messi a devenit căpitanul Barcelonei după 12 ani. Și tot la Barcelona a câștigat Cupa Cupelor și Cupa Spaniei. În 2000, Gheorghe Popescu a câștigat Cupa UEFA cu Galatasaray, o performanță uriașă pentru fotbalul turcesc. Iar în acea finală memorabilă, a marcat golul decisiv de la loviturile de departajare. Despre toate aceste amintiri, cel care a făcut parte din Generația de Aur a fotbalului românesc a povestit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.
„Weekend Adevărul“: Ați ajuns la Tottenham în septembrie 1994 și v-ați făcut remarcat de la primele antrenamente, iar fostul dumneavoastră coleg, David Howells, a spus că erați un Rolls Royce. Care sunt cele mai speciale amintiri din primele săptămâni petrecute la echipa britanică?
Gică Popescu: Când când am semnat cu Tottenham, eram deja în contact cu Barcelona. Spaniolii mă sunaseră imediat după Campionatul Mondial din ’94. Tonny Bruins Slot era secundul lui Cruyff și mi-a spus că anul următor va termina Ronald Koeman contractul și doresc ca eu să-l înlocuiesc așa cum o făcusem și la Eindhoven. Când am primit oferta de la Tottenham, am zis dacă FC Barcelona vrea să mă ia, o să mă ia și de la Tottenham. Campionatul englez nu era ce este acum, dar era un campionat care atrăgea foarte, foarte mult. Când am ajuns acolo, mi-am dat seama că Premier League era ca duritate cu totul și cu totul altceva. Alan Sugar era proprietar la Tottenham și a venit după mine la Eindhoven cu avionul privat, a negociat, m-a convins, am plecat. Și am zis ok, merg la Tottenham, dar cu gândul totuși la Barcelona. Tottenham era o echipă de tradiție și am zis hai să fac pasul acesta. Și a fost o experiență reușită. Aveam o echipă foarte bună cu Anderton (n.e. – Darren Anderton, mijlocaș), Klinsmann (n.e. – Jürgen Klinsmann, atacant), Teddy Sheringham (n.e. – atacant), Sol Campbell (n.e. – fundaș central). Deci aveam echipă grea, am și jucat semifinalele FA Cup (n.e. – Cupa Angliei, cea mai veche competiție de fotbal din lume). Așadar, experiența a fost una pozitivă la Tottenham.
Cum v-au primit colegii? Care este prima amintire de la începutul acelei perioade care v-a rămas aproape?
M-au primit foarte bine. Aveam o relație foarte bună cu Teddy Sheringham, cu Klinsmann de asemenea, erau jucători profesioniști, jucători de echipă națională care apreciau sportivii de calitate. Am jucat încă de la început. Îmi aduc aminte că am avut o experiență foarte frumoasă la meciul cu Arsenal. Tottenham nu mai câștigase de patru ani în fața „Tunarilor“. Iar eu aveam temperatură 39. M-am dus la stadion. Venise antrenor Gary Francis și mi-a zis zâmbind: „Nicio problemă, ești deja cald, poți să joci fără să te încălzești“. Am intrat pe teren, am dat gol, iar în minutul 70 am ieșit pentru că nu mai puteam să stau în picioare. Am câștigat 1-0 cu Arsenal, cu golul meu și eu răcit cobză.
Știu că fanii au început să cânte atunci: „Cine a marcat în poarta lui Arsenal? Gică, Gică!“.
Da, corect. Îmi aduc aminte când am câștigat Cupa UEFA (n.e. – finala din 2000, când Popescu juca la Galatasaray), am bătut în finală pe Arsenal și eu am dat penaltyul câștigător, tot la fel, fanii lui Tottenham făcuseră un cântec pentru că i-am învins și atunci pe cei de la Arsenal. Cred că sunt iubit de fanii lui Tottenham pentru acele două goluri marcate împotriva „Tunarilor“. Derbyul londonez e un fel de Galatasaray - Fenerbahce. Am avut o experiență foarte frumoasă la Tottenham, e una dintre echipele cele mai dragi.
Spurs forever
Cum erau colegii de la Tottenham în afara terenului – cei mai volubili, cei mai simpatici?
Cu Jürgen Klinsmann am ieșit de câteva ori, eu nefiind un tip care să iasă noaptea. Niciodată n-am fost o pasăre de noapte în perioada cât am jucat fotbal. Foarte rar, pe la Barcelona mai ieșeam mai târziu, pentru că asta era viața acolo. În perioada petrecută la Tottenham am locuit undeva departe de centrul Londrei și îmi era greu să mă deplasez cu mașina. Preferam să stau acasă. Întotdeauna mi-a plăcut să gătesc și îmi făceam singur de mâncare. Deci nu am fost o persoană care să iubească să iasă în oraș. Am fost foarte, foarte centrat pe ceea ce aveam de făcut. Am fost foarte profesionist.
Ce jucător v-a impresionat cel mai mult în anul petrecut în Londra?
Sol Campbell avut o ascensiune incredibilă. Era la început atunci, a jucat fundaș central, iar după aceea, antrenorul l-a băgat fundaș dreapta. Teddy Sheringham era preferatul meu, era un jucător cu o execuție în fața porții pe care rar am văzut-o, avea ceva aparte pe care eu nu l-am văzut la mulți jucători. Sheringham a fost unul dintre jucătorii foarte buni pe care i-a dat fotbalul englez. Teddy era și un tip foarte, foarte haios. La un moment dat a venit la Barcelona la un antrenament, m-a îmbrățișat și mi-a zis: „Show me good stuff“ (trad. – Arată-mi lucruri bune). Teddy Sheringham era foarte plăcut. Jucătorii englezi sunt în general foarte plăcuți. Îmi aduc aminte că în primul meci pe care l-am jucat la Tottenham am luat bătaie acasă cu Nottingham Forest, 4-1. Eu stăteam supărat într-un colț al vestiarului. Și a venit Teddy la mine și m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?“. Apoi mi-a spus relaxat: „Stai liniștit, lucrurile se îndreaptă“. Și am jucat apoi la Wimbledon, am câștigat și am dat și gol. Mi-a spus apoi Teddy să mergem la bar să luăm câteva beri. La cât de important era Premier League, nu era niciun fel de stres, din punctul ăsta de vedere era super OK.
Regatul meu pe-un vis
Ați declarat la un moment dat că Bobby Robson, fostul dumneavoastră antrenor de la PSV Eindhoven, a fost cel mai special antrenor. Ce calități ale lui Bobby Robson v-au făcut să-l apreciați atât de mult?
Într-adevăr, Bobby Robson a fost unul dintre cei mai speciali antrenori. Când îl ai pe Cruyff antrenor, e greu să pui pe cineva înaintea lui. Dar Bobby Robson era, ca să fac o comparație în oglindă, exact profilul pe care-l avea ca antrenor Emerich Ienei. Întotdeauna când îl vedeam pe Bobby Robson mă gândeam la nea Imi. La fel: elegant, blând, cu o relație extraordinară cu jucătorii, parcă erau gemeni.
La negocierile cu Barcelona, cei de la Tottenham au cerut 400.000 de lire în plus, iar catalanii au refuzat. După ore de negocieri, le-ați spus celor de la Spurs să ia 400.000 de lire din contractul dumneavoastră. Care a fost reacția conducerii echipei britanice?
Barcelona nu voia să plătească mai mult, iar Tottenham nu voia să renunțe. Atunci i-am zis impresarului meu ca din totalul pe care îl aveam eu ca jucător – semnasem pe patru ani – să ia acea sumă. Și așa s-a deblocat transferul. Doream mult de tot să plec la FC Barcelona. Tot timpul mi-am dorit să câștig o cupă europeană cel puțin, iar Tottenham nu era varianta pentru a obține acea performanță la vremea aceea. Barcelona era obișnuită să joace finale de europene, era o echipă ce făcea performanță la cel mai înalt nivel. Și aș fi dat probabil jumătate din banii pe care îi luam ca să ajung la catalani.
„Cruyff îți dădea o încredere incredibilă“
Cum a fost prima întâlnire cu Johan Cruyff la Barcelona?
Prima întâlnire a fost în momentul în care se desfășura încă La Liga. În perioada respectivă erau 22 de echipe și campionatul se juca până spre finalul lunii iunie. În Anglia, Premier League se terminase la finalul lunii mai și trebuia să merg să fac prezentarea. După ce am terminat prezentarea, mi-au spus că vrea să mă vadă Cruyff și să vorbească cu mine. Am coborât în vestiar și ne-am întâlnit într-o sală adiacentă. Cruyff a venit la mine, am vorbit în olandeză cu el. M-a întrebat cum sunt, spunându-mi și că a înțeles că aveam o problemă – aveam o ruptură musculară, nu jucasem ultimele meciuri la Tottenham. Mi-a spus că nu e niciun fel de problemă și că pot să încep pregătirea ușor. „Dar știi de ce te-am adus?“, m-a întrebat Cruyff. „Să joc“, i-am răspuns. La care Cruyff mi-a replicat: „Nu, te-am adus să faci diferența. Noi îi aducem pe străini ca să facă diferența“. Trei minute am stat de vorbă cu el – și a plecat. Toată vacanța m-am gândit la discuția asta.
Cum au fost primele antrenamente?
După aceea am început pregătirea la Barcelona. Eu am făcut o săptămână antrenament singur. Iar în ultimele trei zile de cantonament dintre cele zece zile din Olanda am făcut antrenament cu echipa. Ultimul mediu de pregătire era contra lui Groningen (n.e. – echipă olandeză). Am făcut încălzirea și, când am intrat în vestiar, am văzut pe tricoul cu numărul 5, pe care îl aveam eu, banderola de căpitan de echipă și fanionul de schimb cu echipa adversă. I-am spus magazionerului că le-a pus greșit. Și mi-a răspuns: „Nu, ești căpitan de echipă“. La FC Barcelona, într-un meci amical, am fost căpitan de echipă. Și nu înțelegeam de ce. După aceea mi-a explicat antrenorul secund că asta este o chestiune de a te responsabiliza din prima. Ești căpitan de echipă, ești străin, trebuie să faci diferența, să fii cel mai bun. Și într-adevăr, asta m-a responsabilizat incredibil la FC Barcelona, din prima zi.
Care au fost cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat de la Bobby Robson și Cruyff?
E greu de spus. Dacă mă pui să fac un clasament al antrenorilor, Cruyff e pe locurile 1, 2 și 3, după aceea restul. Cruyff a fost un om cu o personalitate incredibilă, nu am întâlnit un alt antrenor ca el. Iar acea personalitate extraordinară o transmitea echipei. Adică el ne spunea: „Noi suntem Barcelona, nu trebuie să ne preocupăm de celelalte echipe, ei trebuie să se preocupe de noi. Niciodată nu trebuie să facem ca celelalte echipe. Dacă o echipă face o anumită chestiune tactică, noi trebuie să facem lucrurile total invers, ca să-i facem pe ei să se preocupe“. De exemplu: când aveau corner adversarii, ei își aduceau majoritatea jucătorilor în careul nostru, iar Cruyff ne spunea: „Cei mai rapizi trei jucători ai noștri să fie la jumătatea terenului, să vedem dacă au curaj să îi lase acolo singuri“. Cruyff avea o mentalitate și o filozofie pe care nu le-am întâlnit nici înainte, nici după, la un alt antrenor. Îți dădea o încredere incredibilă, intrai cu o mentalitate de învingător la toate meciurile.
El capitán
În 1996, Bobby Robson a venit ca antrenor la Barcelona și v-a numit căpitan înaintea lui Pep Guardiola. Cât de supărat a fost?
Cruyff m-a pus al doilea căpitan de echipă după șase luni. În vara lui 1996, la un an după ce ajunsesem la Barcelona, José Mari Bakero, primul căpitan, a plecat în Mexic. Și drept urmare, al doilea căpitan devenea primul căpitan. Chestiunea aceasta a fost clarificată de către Bobby Robson și Mourinho, care era antrenor secund. Era o chestiune ierarhică – Guardiola era al treilea căpitan. Era normal să își dorească să fie căpitan de echipă, era crescut la La Masia (n.e. – academia de juniori a Barcelonei), câștigase patru campionate cu Barcelona, Liga Campionilor. Pentru mine a fost ceva extraordinar să fiu căpitan la unul dintre cele mai importante cluburi din lume. Am păstrat banderola de căpitan la Barcelona până când am plecat, în vara lui 1997. Guardiola a fost supărat când eu am fost pus căpitan la FC Barcelona, i-a trecut supărarea abia când am plecat de la echipă – a ținut un an de zile supărarea. Dar l-am înțeles, m-am pus în locul lui. Guardiola era destul de orgolios. Mai avea răbufniri, dar erau de înțeles.
Messi a ajuns căpitan la Barcelona după 12 ani, iar dumneavoastră după doar un an. Cum ați trăit ziua în care ați fost numit primul căpitan al Barcelonei?
Bobby Robson a venit în fața echipei și a spus că a plecat Bakero, iar al doilea căpitan devine primul căpitan. M-a învestit în fața echipei. Bucuria mea a fost incredibilă, era doar un an de când ajunsesem la Barcelona. Nu s-a întâmplat vreodată în istoria echipei FC Barcelona ca un jucător să fie pus căpitan după doar un an. Faptul că am fost pus căpitan e cel mai bun lucru ce mi s-a întâmplat în carieră, chiar înainte de titlurile pe care le-am câștigat – și am câștigat trei dintre cele patru cupe europene. Însă niciunul dintre ele nu a avut importanța pe care avut-o banderola de căpitan la Barcelona. Nu cred că poți visa la ceva mai mult ca jucător.
„Fotbalul n-are niciodată limite. Obiectivele mici sunt pentru oameni mărunți“
Unul dintre oamenii cunoscuți cu care ați fost coleg și care încă mai activează în fotbalul internațional la cel mai înalt nivel este Pep Guardiola. Care este cea mai memorabilă amintire din perioada în care ați fost colegi?
În afara terenului n-aveam o relație. El era prieten foarte bun cu Figo, ieșeau împreună. Eu am avut o relație foarte bună cu Stoicikov (n.e. – Hristo Stoicikov, cel mai bun fotbalist al Bulgariei din toate timpurile), ne vizitam, ieșeam în oraș la mese. Mai ieșeam cu Couto (n.e. – Fernando Couto, fundaș central), José Mourinho, Laurent Blanc. Am rămas foarte bun prieten cu Blanc. Și cu Jordi Cruyff (n.e. – mijlocaș, fiul lui Johan Cruyff) am avut o relație foarte bună. Jordi Cruyff venea la mine acasă să facă masaj – când am plecat la Barcelona, mi-am luat un maseur cu mine. Cruyff îl trimitea pe Jordi să facă masaj la mine acasă cu maseurul meu. Cruyff i-a mai spus fiului său: „Stai cu Gică Popescu în cameră, o să înveți și o să vezi ce înseamnă profesionist adevărat“.
Ați colaborat și cu José Mourinho când ați jucat la Barcelona. Cum era portughezul la antrenamente și în afara lor?
Mourinho era un prieten al jucătorilor. Ieșea cu noi la masă, aveam un grup: eu, Vítor Baía, Couto și Mourinho. Ronaldo mai venea cu noi. Cu Ronaldo am avut o relație foarte bună, venea des la mine acasă, jucam tenis de câmp, făceam grătare.
Cu marele Ronaldo ați fost coleg și prieten la Eindhoven: ce v-a spus brazilianul când v-ați reîntâlnit în vestiarul Barcelonei?
Nu o să uit vreodată momentul în care Ronaldo a intrat în vestiar, s-a uitat, m-a văzut și a alergat către mine, mi-a sărit în brațe. Când a venit la Eindhoven, Ronaldo avea 17 ani, era puști. Iar eu am făcut ce a făcut Romario cu mine. L-am scos la masă și i-am spus să stea lângă mine. Era un restaurant italian al unui prieten, unde mă adusese și Romario pe mine. Îl luam cu mașina pe Ronaldo, îl duceam la antrenamente, i-am arătat locurile din oraș. Iar când a venit la Barcelona, Ronaldo nu a uitat când l-am ajutat la Eindhoven.
Cum era Ronaldo la tenis, când jucați acasă la dumneavoastră?
Era foarte rapid, mi-a luat o grămadă de bani la tenis, juca mai bine decât mine.
Cum ați descrie perioada în care a jucat la Barcelona?
Cred că cel mai bun an al lui a fost cel în care a jucat la Barcelona, a avut o evoluție incredibilă. Era totul natural la el, unul dintre cei mai buni atacanți care au jucat vreodată.
Forrest Gump made in Oltenia
Ați jucat în șase El Clasico la Barcelona și nu ați pierdut vreunul. Care dintre cele șase meciuri împotriva Realului v-a rămas cel mai mult în memoria afectivă?
După un meci cu Real Madrid, în vestiar, Guardiola m-a poreclit Forrest Gump pentru că am alergat atât de mult încât l-am anihilat pe Michael Laudrup. „Ești Forrest Gump la cât ai alergat astăzi“, mi-a spus Guardiola.
Care este golul din carieră de care sunteți cel mai atașat sentimental?
De departe este golul decisiv marcat la penaltyuri pentru Galatasaray în finala Cupei UEFA în 2000.
„Craiova a fost icoana la care mă închinam“
La ce echipă mare visați să ajungeți când erați mic?
Craiova. Nu aveam alte perspective atunci, nu puteai să te transferi peste hotare. Craiova a fost pentru mine icoana la care mă închinam în fiecare seară. La mine în cameră, pe perete, erau toți jucătorii Craiovei Maxima. Aveam poze cu toți. Și la ei mă închinam seara când mă culcam, eu n-aveam icoană, ei erau icoana mea. Visul meu era să joc la Craiova și la echipa națională. S-au întâmplat ambele. Un moment ce m-a onorat extraordinar a fost când am devenit căpitanul Craiovei la 20 de ani și erau în vestiar Irimescu, Geolgău, Boldici, Adrian Popescu, Bîcu, Mănăilă, cei care rămăseseră din echipa mare.
Care a fost atacantul care v-a dat de furcă cel mai mult în toată cariera?
Șevcenko. Avea niște ruperi de ritm incredibile. Și Pippo Inzaghi era foarte inteligent, stătea tot timpul la limita ofsaidului, era foarte greu să îl marchezi. Trebuia să fii foarte atent.
Ce-i lipsește fotbalului românesc pentru a fi la nivelul la care a fost generația dumneavoastră și a lui Hagi?
S-a micșorat foarte mult baza de selecție de la copii și juniori, înainte era foarte mare. Și dacă baza de selecție e mare, e normal ca și la vârf să ajungă mai mulți jucători de calitate.
Dacă ar trebui să-i scrieți o scrisoare unui tânăr fotbalist care vrea să vă calce pe urme, ce sfaturi i-ați da?
Fotbalul n-are niciodată limite. Sportul, în general, nu are limite. Important este să crezi. Să te trezești în fiecare dimineață cu dorința de a fi mai bun decât în ziua precedentă. Pentru că nu există limite. Dacă îți dorești cu adevărat, faci performanță – dar trebuie să-ți dorești zi de zi, să fii mai bun decât în ziua precedentă și să nu îți pui niciodată obiective mici. Obiectivele mici sunt pentru oameni mărunți, și asta se aplică în orice domeniu. Trebuie să îți propui obiective mari mereu. Și mai trebuie disciplină. În viață nu se poate fără disciplină, orice ai face.
Se încarcă comentariile...
