Cum erau torturaţi românii în comunism: unghii strivite cu cleştele, tălpi arse cu flacăra oxiacetilcenică şi bătăi la testicule cu un creion greu

Penitenciarul Jilava, Fortul 13  FOTO Mediafax

În arsenalul de cruzimi ale regimului de dominaţie sovieto–comunistă la care românii au fost supuşi, un rol deosebit de important l-a jucat tortura pentru obţinerea unor informaţii considerate utile de către aparatul de Securitate.

În arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român s-a păstrat un document clasificat strict secret, din 1 noiembrie 1967, care trece în revistă aşa-numitele „metode necorespunzătoare” folosite înainte de 1964 de către anchetatorii Securităţii. Un raport din 2006 al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, redactat de specialişti conduşi de politologul  Vladimir Tismăneanu şi prezentat în Parlamentul României de fostul preşedinte Traian Băsescu pe 18 decembrie 2006 descrie ororile la care erau supuşi „duşmanii” poporului.

Tortura morală a fost preponderentă atât în cursul anchetelor, cât şi pe parcursul detenţiei. Lena Constante, fostă deţinută în lotul Pătrăşcanu, membră de partid, declara în faţa unui oficial al Comitetului Central în 1967 următoarele: „am fost ameninţată cu arestarea părinţilor mei, domnul anchetator scriind ordinul în faţa mea, dând şi un telefon şi spunând că-mi dă timp de gândire până a doua zi dimineaţa. Îngrozită la gândul arestării acestor bătrâni, mi-am spus că trebuie să duc minciuna pe drumul dictat de anchetă” . Falsificarea declaraţiilor în anchete sau obligarea deţinuţilor să semneze declaraţii cu fapte ireale, dar care trebuiau să justifice noi arestări dublau efectele torturii morale, prin crearea sentimentului de culpabilitate faţă de cei incriminaţi prin aceste falsuri. Anchetele, în ansamblul lor, erau, de fapt, nişte scenarii deja scrise, în care anchetatorii erau siliţi să-şi joace rolurile: „Faptele erau astfel repartizate pe fiecare arestat, încât ele dădeau tabloul unei acţiuni organizate, antisovietice, antipartinice şi antistatale. Şeful anchetei formula atât întrebările, cât şi răspunsurile pentru fiecare arestat în parte, din birou”, relata un fost anchetator al Securităţii. 

Vinovăţii prestabilite

Problema care trebuia rezolvată consta în obţinerea confirmării acestor vinovăţii prestabilite. În acest scop, se arată în Raportul Comisiei Prezidenţiale, se recurgea la mijloacele de tortură fizică, a căror prezentare acoperă zeci de mii de pagini de mărturii. Iată doar câteva dintre acele mijloace de tortură a căror utilizare a fost recunoscută în 1967-1968 chiar de foşti ofiţeri de securitate. Trebuie precizat, se arată în Raport, că utilizarea unor asemenea mijloace în anchetă se făcea cu aprobarea şi uneori sub supravegherea anchetatorului şef, sau a altor cadre din conducerea Securităţii. Tortura nu constituia un simplu exces de zel, ci o atribuţie de serviciu pe care ofiţerii şi subofiţerii Securităţii şi-o asumau odată cu îmbrăcarea uniformei.

Astfel, Raportul consemnează: În 1967, un maior al poliţiei secrete relata o astfel de scenă, la care, fireşte, nu uita să precizeze că nu a participat direct: „Deţinutul a fost scos la anchetă şi i s-a cerut să se dezbrace până la piele, după care, sub ameninţarea că va fi împuşcat dacă nu recunoaşte activitatea sa criminală, a fost dus în beciul bucătăriei închisorii. Aici a fost bătut până la sânge, după indicaţiile şefului anchetei. L-am văzut pe deţinut, când după circa două ore de tortură era adus abia ţinându-se pe picioare. Era cu carnea ruptă şi plină de sânge şi zbiera cât îl ţinea gura. Anchetatorul şef susţinea că anchetarea şi bătaia în pielea goală au efecte psihologice deosebite asupra anchetatului”. 

Smulgerea părului din cap şi chinul la rotisor

O altă metodă utilizată, după declaraţia aceluiaşi securist, consta în smulgerea părului din cap, prin înfăşurarea câte unei şuviţe pe deget: „am văzut când un ofiţer a smuls, începând de la ureche, o treime din părul alb [al deţinutului], într-o singură anchetă” . Cea mai des folosită printre metodele de constrângere, conform depoziţiior foştilor ofiţeri de securitate, a fost bătaia la tălpi şi palme. Arestatul era legat de mâini şi de picioare, iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atârnat de acesta, cel anchetat era bătut cu o  curea, până la leşin – procedura era numită, cu cinism de către anchetatori, rotisor.

Bătaia cu un sac de nisip şi ţigara aprinsă pe scrot

Cezar Zugravu, un fost deţinut politic, a făcut, într-o comunicare publicată în „Anale Sighet” 5: Anul 1947 – căderea cortinei (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 478-486) un inventar, desigur incomplet, al metodelor de tortură fizică şi psihică aplicate aşa-zişilor „duşmani ai poporului”. 1. înjurăturile cele mai abjecte; 2. loviturile aşa-zis „libere”, aplicate cu palma, pumnul sau piciorul, asupra părţilor sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicole, coloana vertebrală); 3. bătaia la tălpi, cu diferite obiecte (cravaşă, baston de cauciuc sau lemn), victima fiind fixată în poziţii incomode; 4. bătaia la palme; 5. atârnarea anchetatului cu capul în jos; 6. bătaia cu beţe subţiri sau cu „vâna de bou”, anchetatul fiind mobilizat; 7. strivirea unghiilor cu un cleşte special; 8. arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică; 9. bătaia testicolelor cu un creion greu, până la leşin; 10. prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme; 11. ţipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuţi (înregistrate pe benzi de magnetofon); 12. bătaia în cap cu un ciomag; 13. bătaia cu un ciomag în regiunea renală; 14. bătaia cu un sac de nisip; 15. bătaia cu vârful sau tocul cizmei peste gura victimei; 16. asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp sau de un belciug; 17. spânzurarea (crucificarea) în nişte belciuge fixate pe perete; 18. ancheta cu o pisică introdusă sub cămaşa victimei; 19. bătaia cu un cablu peste gambe; 20. bătaia peste plăgi deschise; 21. aruncarea victimei pe o cale ferată, încât să simuleze o sinucidere; 22. smulgerea unghiilor de la mâini şi picioare; 23. bătaia zilnică a deţinuţilor condamnaţi la termene lungi de închisoare (în Zarca Aiudului, la Gherla şi la Râmnicu Sărat); 24. ciomăgirea deţinuţilor puşi să alerge în cerc, în jurul torţionarului; 25. ancheta cu ţigara aprinsă, aplicată pe scrot sau abdomen; 26. „broasca” (aplicată în lagărul de exterminare Valea Neagră-Peninsula): întorşi de la lucru, deţinuţii erau obligaţi să ţopăie în poziţia „pe vine”, cu mâinile în şolduri, fiecare ţinând în spate un alt coleg; 27. bătaia reciprocă, la comandă, a câte doi deţinuţi; 28. deţinuţii erau obligaţi să stea în poziţia „culcat”, cu obrazul lipit de noroi, în timp ce li se puneau întrebări; 29. „carcera” (în lagărul Valea Neagră era o cutie fără acoperiş, în care pedepsiţii trebuiau să stea în picioare, înghesuiţi câte doi, câte o noapte întreagă); 30. ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei; 31. interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi întregi; 32. ancheta cu şocuri electrice; 33. ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă; 34. ancheta cu izolare în celule umede, întunecoase cu şobolani; 35. „camera de chibzuinţă”: în timpul anchetei, deţinutul era trimis să stea în picioare, ore şi zile întregi, într-o cameră de izolare, cu mâinile legate la spate în cătuşe cu „autostrângere”; 36. izolarea de unul singur a deţinutului în celule strâmte, timp de săptămâni, luni sau ani; 37. legarea de pat în poziţii incomode, pentru perioade lungi de timp (1-6 luni), a celor socotiţi „recalcitranţi”; 38. interdicţia de a fi scoşi la WC zile întregi; 39. bărbieritul cu barba nemuiată, torţionarul scuipând obrazul celui în cauză, în loc de apă şi săpun; 40. violarea fetelor şi femeilor deţinute; 41. „Crucificarea”.